Capitestu 19

2012 d’aprili
A règula stà bè ancu in casa di u rè, cusì dicìa a boci antica di u ghjudiziu corsu.
Hè chì a règula vali da tutti. Pari una cosa chì andessi cù i so peda. Ed era pensa è criduta tali è quali da i nosci antinati. Purtroppu oghji ùn s’usa più in tal modu.
In Corsica pochi semu è più pochi emu da firmà, chì l’andatura di st’ùltimi anni hè pèssima. In Pasqua un omu hè tombu in cità d’Aiacciu, dui òmini sò assassinati in a so campagna in u pianu di U Pitrosu.
Si senti dì : avà ùn si rispetta mancu più à Natali nè à Pasqua. Comu vuleti rispittà i festi magni di a fedi cristiana quandu ùn si rispetta più a vita di l’omu nant’à a so terra ? À a Morti pocu primura di i festi di a fedi. Di qualunqua fedi. Si tomba à visu piattu. Di a petra ùn esci sangui. Quandu a petra sgotta sangui hè a mani di l’omu uccidendu u so paru chì insanguineghja a petra.
Ci pudarà essa un avvena degnu da un locu dundi a vita ùn vali una baiocca ? S’adopra a listessa parola : « viulenza », da mintuvà u latruciniu d’un peru chì pendi quant’è da significà chì un omu hè assassinatu senza mancu veda vena a so morti.
S’era pussutu pinsà chì era ora chì a noscia vechja terra, cù a so civiltà umana fatta di tantu stantu umanu di sèculi di turmenti, principiessi stu terzu millenniu in drizzura senza subì stragi è subissi cuntìnuvi.
Ùn si pò piglià à cumunu impegni particulari, quissa si sà. Ma ci hè una leghji chì s’imponi ad ognunu : nimu tomba à nimu. Ùn si pò ammetta chì sta leghji fussi nigata chì, tandu, saristi nigà l’omu è annientà l’umanità di l’omu.
Scrivendu sti pochi filari, mi vènini à gallu di menti sti paroli :
« In issa guerra maladetta, a Casbha ùn era più un sìmbulu di l’Orienti, ma un pugnali ziffu in cori di a cità d’Algeri.
Un ghjornu, una fucilata in un carrughju feci morti è firiti. À mezu ghjenti stracquati, lucìa un pindinu à testa di Moru… »
Era a cumpienda di una storia vera « Nadir è u pindinu biancu à testa mora » chì Marcu Ceccarelli aia scrittu da u so libru « L’intricciata » chè no publichèstimi in 2007 à l’edizioni Cismonte & Pumonti.
U nosciu amicu pueta Marcu Ceccarelli si n’hè mortu à l’ità d’89 anni, in a nuttata da Vennar’è Santu à Sàbat’è Santu. Ci laca un’òpara degna à u segnu di a so dignità d’omu. Oramai tinimu caru a so mimoria chì a so vita fù un esempiu di virtù è d’onori.
Un Corsu à l’antica.
Un Omu in u so Locu cù u so Pòpulu.
RINATU COTI

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , , , | Lacà un cummentu

PREMIU PAULU ZARZELLI DI LITTERATURA DI LINGUA CORSA-GADDURESA

  • Filu d’Amparera – Casa Pumuntinca di a Lingua

In associu cù:

  • Edizioni Cismonte & Pumonti/Matina Latina
  • L’Associu A Mimoria Viva di I Peri
  • A Cumuna di I Peri
  • Cullittività Tarrituriali
  • Cunsigliu Ginirali di Corsica di Corsica Suttana

PREMIU PAULU ZARZELLI DI LITTERATURA
Prima edizioni 2012

Hè statu criatu u PREMIU PAULU ZARZELLI DI LITTERATURA. Si tratta di fà scopra talenti novi fendu ch’edda spuntessi a voglia di scriva in lingua corsa. Ogni annu, u premiu sarà cuncessu à scritti in lingua corsa scelti da a ghjuria di u Premiu Paulu Zarzelli. I primiati vidarani l’opara soia editata è spachjata da l’edizioni Cismonte & Pumonti/Matina Latina incaricati di fanni a prumuzioni, in u quatru di Filu d’Amparera-Casa Pumuntinca di a Lingua.

Rigulamentu

Publicatu in Litteratura | Marqué avec | Lacà un cummentu

Capitestu 18

2012 di marzu
U 15 di marzu dui anni ad oghji, murìa Paulu Zarzelli, Maestru di Lingua è di Vita.
Natu u 29 ghjinnaghju 1956 in Aiacciu, Paulu era un omu. Omu, pari oghji una parola urdinaria, frusta è rifrusta. Eppur in u casu di Paulu, è sicondu noialtri, significheghja calcosa d’alta primura.
Stu pocu esci u libru di Paulu Zarzelli : “A petra tistimonia”. Sarà prisintatu in u so pasei di I Peri u 21 aprili chì veni. Sarà festa da cilibrà : “Un Libru, un Omu”.
I scritti di soiu accolti, o puisìa o prosa, sò propiu unu spicileghju. U tìtulu a dici cù virità è forza : a petra tistimonia. Di a noscia Casa culturali cumuna, Paulu hè una petra tistimonia, ad usu di ciò ch’eddu scrissi tant’anni fà.
L’aia ramintata Paulu chì, prima, in Corsica quand’eddu si murava una casa, si lacava avanzà i petri. Di modu chì, o parenti, o vicinu, o attaccaticciu, si pudìa arrimbà a so casa è lacà anch’eddu i petri tistimonii avanzà da a so muratura.
Quissa hè cultura umana, hè a manera chì forsa pò essa abbadata da u puntu di vista ecunòmicu, ma anzituttu hè a “forma” matriciali di u “donu” : dà, riceva è renda. Quì sciglimu qualessa hè a fonti di a noscia cultura elaburàtusi da i più tempi antichi di u nosciu pòpulu tantu volti marturati.
Un Omu, isiè, hè a parola più cunvinienti da sprima quali eddu era Paulu Zarzelli. In ogni parola, in ogni azzioni di soiu, era ‘ssa prisenza putenti è custanti chì feci d’eddu un Maestru di Lingua è di Vita. Ci manca di veda u so corpu carnali, a morti u ci strappesti. Ma a làscita firmàtuci hè un tisoru maiori, un esempiu in ogni particulari. Mimoria intellettuali, Mimoria spirituali, Mimoria petra tistimonia.
Priori fundatori di a Cunfraterna San Larenzu di I Peri, Paulu ebbi arradicati in cori l’alti virtù di a ghjenti degna. Manca à a so ghjenti, a moglia, i figlioli, è tutti quanti l’ani cunnisciutu ed ammatu è funu cunnisciuti ed amati da eddu.
Petri tistimonii cumpagni n’avìssimi no sempri ! C’indizialèghjani chì i vistighi d’una volta sò prumessi prupizii da u futuru.
RINATU COTI

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , , , , | Lacà un cummentu

Capitestu 17

2012 di frivaghju
Ditta l’emu è scritta l’emu : innò à toglia l’ADN à a ghjenti !
A turremu à dì è a turremu à scriva : innò à toglia l’ADN à a ghjenti !
Creatu in 1998 da a leghji Guigou, u Fnaeg (datariu naziunali autumatizati di i stampigli genètichi) era, à cumenciu, limitatu à l’autori di crìmini è dilitti sessuali cummissi nant’à minori di menu di 15 anni.
Altr’è sei leghji dopu è, avà, tocca ogni infrazzioni, francu i dilitti finanziarii è stradali.
I parsoni “suspittati” sò ducumentati quant’à i parsoni cundannati (tènini i so stampigli 25 anni inveci di 40).
Sicondu u sirviziu cintrali di l’idintità ghjudiziaria, 60 171 sumigli sò stati effettuati midienti u Fnaeg. U datariu cumpurtava, di dicembri 2011, 1 834 537 parsoni, è in più, 116 110 vistighi non identificati.
Ma l’affari ùn hè limitatu à una ricerca propiu individuali. A ghjustizia adopra avà a tècnica di a cumpunenti “familiali” di l’idintità genètica : ogni ziteddu pussedi un allelu, veni à dì una virsioni di un genu ereditariu, di u babbu è un allelu di a mamma. Fundèndusi nant’à stu puntu cumunu, l’inchiistadori poni spirà idintificà micca l’umicida, bensì un membru di a so famiglia.
S’hè fatta sta ricerca pà a prima volta in a storia ghjudiziaria francesa.
A leghji francesa hè muta di pettu à stu particulari. Ci hè un “tafonu”.
À prupòsitu di un affari ricenti chì adopra in Francia sta prucedura, chjamata da l’Inglesi “familial search” (ricerca familiali), spiega Catherine Bourgain, genetista à l’Inserm “(…) quandu ci hè una vulintà pulìtica, si pò fà dì à i dati ADN cosi in più di ciò ch’eddi èrani distinati quandu funu privisti” è “ciò chì significheghja chì sì unu di i vosci hè statu righjistratu, seti toccu dinò vo in parti”, ramintendu chì “più ci sò segmenti d’ADN prilivati, càlani i rìsichi di sbagliu in l’inchiesti, ma più cresci a quantità d’infurmazioni nant’à l’indivìdui”.
Oghji, i segmenti sturmintati da u Fnaeg poni da veru dà indizii di l’orìgini etnogeogràfichi di l’indivìdui. Sapendu, dici C. Bourgain è li dispiaci, chì “s’acquista un’infurmazioni chì ùn hè ammaistrata”.
Cusì chì, peghju di mai, u pèssimu dannu hè à meza casa. Voni certi chì u Statu pigliessi l’ADN à tutta quanta a ghjenti chì campa nant’à u tarritoriu di a Francia. Più di sissanta miliona di parsoni !
Hè più tardi di ciò chè no pinsemu. Purtroppu.
RINATU COTI

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , , | Un cummentu

A neve, a vita, a morte è l’ecunumia muderna

D’ùn essa vulsuta bè da i cristiani, a neve si ne sdrughje… è spariscia pocu à pocu. Quistannu in Parighji, ùn n’hà fattu neve. U tempu hè tracambiatu è u caldu ùn hè di quilli chì riscalda u core quante a fucarata in tempi di nivaghjoni.
Hè rimpruvarata a neve riguardu à i sculiscinati è l’intanchera di i stradi incù sti notti sani d’ingorghi, incausata, anch’ella, d’intravà a mossa di l’ecunumia. In la neve, a rota di l’omu mudernu impastacheghja.
Allora li sciacca a cundanna : ch’ella sia salita ! In tempi antichi, si suminava u sale in li chjosi da castigà u patronu. Parchi c’era statu un umicidiu annantu à a piazzetta di l’Anghjulucciu, una vuciarata bastergaccia dice : U tarzeru di l’Anghjulucciu / Suminetici lu sale / Ch’ellu ci scappi lu focu / È a brusta generale. U sale anch’ellu ùn deve essa tinutu tantu caru par essa frisciatu à balia cusì, quante a rumenzula in qualchi fussettu.
In Corsica tandu, a neve ùn era pigliata in gattivu versu cume in tempi d’oghje. Basta à vistigà à gallu di a lingua cume si leghje una frattula à gallu di a barusata : era simbulu di ricchezza è divizia. A ci ramenta un dettu : A neve hè suvu. Certi aghjustani chì “una nivatoghja vale quattru assuvatoghji” o “neve di ghjennaghju pripara l’ulivaghju”. Tandu l’ecunumia ghjirava più pianu, tonda come l’almanaccu, come a rota di u mulinu, è a neve era una campazione. L’alivu d’uttrovi nascia di ghjennaghju.
I paragoni di u vittu è di a generazioni tralucendani in lu vucabulariu di a neve. Par asempiu, i sgaiuffi si lampavani “i casgioli” è, annantu à u casgiu, nascia à volti “u fioccu” chì vena à dì u fungu o a muffa in certi rughjoni. A neve “poudreuse” si dice “farinosa”. I stracciulelli di u “grésil” sò i “gragnoli”. È quandu ella dura a nivata par via di u fretu o parchi si tratta di l’unvarcia, si dice ch’ella “caghja”, quante u latte o u sangu. Dunque, ghjunta qualchi timpara, a neve scaghja, annacquendu orti è chjusi. È u scaghju ghjova, à modu soiu, da annacquà una donna è fà cresce u sangu di una famiglia ! È postu chì a vita hè fatta à scala – à chì colla è à chì fala – dopu à una nascita, ogni annu, dopu bambacinatu, u linzolu di a neve cupria a terra.
L’antichi à sapiani chì « s’ellu ùn more u granu »… sicondu u Vangelu.
Raffaellu LEVESQUE

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , , | Un cummentu

Capitestu 16

2012 di ghjinnaghju
À l’alba d’oghji si n’hè mortu preti Antonu Desanti di Suddacarò.
L’aghju cunnisciutu in Pila Canali in 1960 dopu à a morti di Preti Franciscu Benedetti chì era statu trenta anni in Canali.
Preti Benedetti era un preti à l’anticu chì viaghjava à pedi, da Canali à Cugnòculu Muntichji è à Vargualè, datu chì l’ùltimi anni t’aia sott’à eddu sti trè parochji. Preti Benedetti era un santu chì era vulsutu bè da tutti, à a mani, sempri prontu à metta u bè.
Quand’eddu ghjunsi in Canali, preti Desanti era ghjòvanu è avvitturatu. Dopu à u cunciliu Vaticanu II s’hè cacciatu u flaccu. Ed era a prima volta chì si vidìa pà ‘ssi loca un preti in civili. A vi pinseti chì ci fù quantunqua parpena di rimusciu. Ma pianu pianu s’hè vistu chì, anch’eddu, puri cù sti cambiazioni d’àbitu era un preti di fedi. Ed hè statu vulsutu bè. I paisani l’ani pientu quand’eddu hè statu numinatu in Bicugnà.
A mamma di preti Desanti era nipoti di vescu Paulu Matteu della Foata d’Azilonu. È preti Foata fù curatu di Bicugnà à u XIXu sèculu. Or vescu della Foata aia lasciatu un’òpara puètica in lingua corsa pocu cunnisciuta. Sicura c’era “A nanna di u Bambinu”, “A rustaghja” è calchì altri brani chì currìani par aria. “A rustaghja” era ancu capulata in Gaddura !
Cusì chì preti Desanti s’accinsi à publicà l’òpara corsa sana di u zionu. L’edizioni si feci in 1974. Era una faccenda magna, ùtuli, chì cuntribuisti à U Riacquistu di u Sittanta. Attraversu à i scritti si sciglìa l’amori immensu di preti Foata à prò di u so pòpulu, cuscenti di a miseria di a ghjenti, di a situazioni patuta da i pastori par vìa di l’abulizioni di a vana pascura è di u lìbaru parcorsu. Avendu fattu tamanta pulèmica in i ghjurnala di tantu, stavulendu argumenti prupizii da cambià a leghji, quandu a Corti di Cassazioni deti partita vinta à i pastori, publichesti un mimoriu splèndidu in pratesa di i pastori, palisendu a so sapienza è u so ghjudiziu. A virità era a so stedda è ci lascia un esempiu di ciò ch’eddu era un preti dicisu à difenda i valori veri di u locu è di i parsoni.
Mortu di ghjinnaghju 1899, vescu della Foata dormi sott’à u pavimentu di u Domu d’Aghjacciu. Hè un santu. Un santu corsu.
Preti Desanti fù à a sumiglia di u zìu vescu. Attenti à a vita d’ogni ghjornu di i parsoni, sociu di i so doli è di i so gioi, com’è un pastori à mezu à i so pècuri. Una vita piena, d’omu cunsacratu à sparghja u Vangelu, dicìa sempri chì calchissìa chì veni in ghjesgia o in canònica ùn si ni devi andà senza un fogliu o un libracciolu di scrittura sacra, di storia corsa, di vita di i santi…
Dumani, à l’ora di meziornu, prima di sarrà a so bara, li s’hà da metta un curpurali da fascialli u visu, sicondu l’usu corsu quand’eddu si tratta di un preti. Ed eiu chì l’aghju cunnisciutu è vulsutu bè duranti più di mezu sèculu a possu accirtà : hè un santu chì si ni và. È purtroppu ùn ci ni sarà più santi cumpagni in i nosci paesa.
O Missè, vi n’andeti è v’accogli u Bambinu da mèttavi in bracciu à u Signori. Vi salutu di cori è di menti. M’alegru d’avevvi cunnisciutu. À ringraziavvi. Pregu chè vo gudìssiti u sonnu eternu cù l’ànghjuli beati.
RINATU COTI

Traduction en langue Française (Marceddu Jureczek) - English translation (Petru Donu Giancarli) – << Cliquez – ici – Clic here >>.

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , | Lacà un cummentu

L’òpera di Giovanni Lilliu

I primi scritti in quantu à u studiu di i monumenti preistòrichi di a Sardena : “le antichità” sò cunnisciuti da u dicèsimu seculu, da 1550. Da a principiera l’interessu fù sempre crescendo è quessa fin ad avali. Si sò multiplicati i campi di ricerche fin à elaburà una datazioni propia per e diverse culture di a Sardegna, tagliendu in u spaziu cumu in u tempu da fà valè e ricchezze culturali chì anu fattu di l’ìsula un locu di civilizazioni maiò.
Ghjè in a publicazioni di l’archeòlogu Giovanni Lilliu : La civilità dei Sardi, dal paleotico all’età dei nuraghi in 2003, terza edizione (a prima in 1963) chì si presenta d’una manera oghje cumpleta (ma micca di u tuttu chjusa) e diverse culture di a Sardegna. L’originalità d’issu travagliu hè tantu in a qualità di e so riferenze scentìfiche, di l’intrapritazioni di i scavi di terrenu, in l’anàlisi di i scritti, in u cuntrastu incù e ricerche di l’altri “studiosi”, ma tantu in u fattu di addirizzassi à u populu sardu, à a ghjuventù di a so ìsula, pà a sèguita di a costruzzioni di a storia di u so pòpulu.
Giovanni Lilliu hè natu in Barumini u 13 di marzu 1914, è ghjè sempre presente oghje nant’à u terrenu, in Cagliari, dundi ci seguiteghja e diverse sperienze pulitiche di a Sardegna. Da u settanta, l’archeòlogu al di là di e divisioni di partiti, s’hè impegnatu in a lotta pà una vera autunumìa di l’ìsula, pà u bilinguìsimu, pà una valorizazioni di u so patrimoniu archeològicu, artìsticu, ecc. « A lui si deve l’istituzione del Museo Etnografico di Nuoro. Il concetto di una nazione politica sarda basata su di una cultura nazionale sarda, il riscatto della sardità, il recupero della identità della Sardegna, l’ideale di una nazione perduta da riconquistare e di una nuova nazione sarda emergente sono tutti momenti del pensiero politico di Lilliu che oltrepassano la linea autonomistica tradizionale. Essi traggono origine dal convincimento di una “diversità” etnica, etica e culturale maturatasi nell’età dei nuraghi e giunta fino a noi nonostante le colonizzazioni antiche recenti. »(1)
L’interessu per noi Corsi in a littura di a so òpara, assai diversa, hè di scopre un omu, un scentìficu chì à partesi di a scrittura di a so storia a più luntana, pruvendu di capisce l’orìgine di a formazioni di u so pòpulu, prova à capisce l’originalità di u so pòpulu d’avali, cumu è perchè i soii si manifestèghjani in a dinàmica pulìtica di l’ìsula, a so rilazioni cù u cuntinente, è u so postu in u Mediterràneu. A definizioni ch’ellu ci dà di a nazione morale ci rende un po di curagiu da amparà chì a storia sarà u spechju da riconnòscesi à u mumentu precisu, chjamendu à u concorsu e scenze di l’omu. « Ogni genere di contesa per i protosardi fu guerra ; lo è ancora per il sardo moderno. La lotta dei nostri ragazzi nei nostri villagi è “gherra” (guerra) e i ragazzi che lottano “gherrant”, cioè fanno alla guerra. Lo sport non è un giocco, è un impegno militare in potenza e in atto. L’anima nuragica scorre ancora in noi per canali sotterranei. »(2)
Fàci una dèdica à i pastori di a Barbagia, cumu un grande ringraziamentu à quelli pastori di a cultura. « I fasti dell’Ichnussa dei greci si ritrovano in quella società di pastori che maturò la sua storia da circa il 1800 a.C all’età romana, storia che noi abbiamo cercato di ricostruire in questo libro che si chiude. Ma in quella società furono anche i limiti dell’orizzonte storico sardo e le origini di mali non ancora cessati.
Oggi alla Sardegna, in fase di “rifiorimento”, sembrano aprisi speranze e prospettive fruttuose in suo fondo pastorale non dovrà ripitere gli antichi errori. Il suo innato rebellismo e il suo radicato e pigro individualismo dovranno diventare acceso, ma ordinato, desiderio di progresso colletivo, volontà di tradurlo in atto. Noi appunto attendiamo che si costituisca quel “popolo sardo”, protagonista, patrone di sé e delle sue cose, nel quale può inverarsi, al di sopro di tutte le divisioni, nell’unità ritrovabile di una nuova “cultura sarda” che respiri nel mondo, il benessere spirituale e materiale della nostra “nazione morale” ed in senso effetivo della nostra esistenza e sopravivenza storica come sardi.
Perciò, il vecchio male delle “divisione” dovrà cedere il passo all’“unita” ».(3) Ùltima frasa di l’òpara, avviata à u futuru, a furtuna da vince.
Trattendu di l’òpara di più pulitica, a littura di A costanza resistenziale sarda, ed. Ilisso, Nuoro 2002, raccolta di scritti da l’annu 46 ad 99, ci permette di cunnosce u so puntu di vista in quantu à e rilazioni trà e strutture pulìtiche scelte da drintu è al di fora di u paese : P. 330 : Autonomia sarda e autonomia europea, p. 353 : Identità sarda e colonizazione…
U scopu d’issa picculìssima prisentazioni hè di dà a brama à ognunu, curiosu di l’altri pòpuli cumu di u soiu, di leghje à Giovanni Lilliu cù u rispettu chì si deve à una vita sana dedicata à capisce u so paese da serve u so populu.
Barbara Filippi

(1) Introduzzioni à l’òpera citata da Alberto Moravetti, pagina XXXI.
(2) La civilità dei sardi, pagina 667.
(3) Pàgina 672 C.S.

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , , | Un cummentu

Intarvista di Stefanu Pergola fatta da Norbert Paganelli

Or Provu
Stefanu Pergola
Cismonte è Pumonti, 2006, 89 p.

Intarvista di Stefanu Pergola, autori di lingua corsa, fatta da Norbert Paganelli, nant’à u so situ Invistita.

L’avemu dighjà ditta : ùn semu u pighjuneri di nimu, mancu di u tempu… Stampatu in u 2006, u libru di puisii di Stefanu c’era piacciutu quand’è no l’avìami lettu un annu dopu, ma u tempu, tandu, ùn l’avìami avutu par parlani annantu à stu situ. Ùn hè nudda, i boni cosi, i cosi ghjusti si poni fà ancu dopu, eppò chi sarà mai sta malatia di parlà d’un libru ghjustu quand’iddu hè stampatu è di fà silenziu dopu ? Comu s’è un libru ùn fussi mai altru chè un prudutu di cunsummazioni cù una data di pirinzioni ?
I puisii di Stefanu sò belli puisii, scritti cù u cori è un talenti chì sbocca à ogni pàgina. Ùn sò nè d’oghji nè d’arimani, sò di u sempri. U sempri : u locu prifiritu di i pueta.
Nous l’avons déjà dit : nous ne sommes le prisonnier de personne, pas même du temps… Imprimé en 2006, le livre de Stefanu nous avait plu lorsque nous l’avions lu un an après, mais le temps, à l’époque, nous avait manqué pour en parler sur ce site. Ce n’est rien, les bonnes choses, les choses justes peuvent aussi se faire après coup, et puis qu’est-ce donc que cette manie de parler d’un livre juste au moment de sa sortie et de se taire ensuite ? Comme si un livre n’était rien d’autre qu’un produit de consommation muni d’une date de péremption ?
Les textes de Stefanu sont de beaux textes, écrits avec le cœur et avec un talent qui apparaît à chaque page. Ils ne sont ni d’aujourd’hui, ni d’hier, ils sont de toujours. Toujours : l’endroit favori des poètes.

1.- I puisii cuntinuti in u to libru Or provu sò stati scritti da 1999 à 2004, faci dighjà calchi anni… Chì ni pensa, u Stefanu d’oghji, di i so scritti di tandu ?
(Les poésies contenues dans ton livre Or provu ont été écrites entre 1999 et 2004, cela fait déjà quelques années…Quel regard, le Stefanu d’aujourd’hui porte-t-il sur ces textes d’alors ?)
Sò puesie ch’aghju scrittu quandu era studiante in Corti è une poche dinù per i mo primi anni d’insignante di corsu. Sò scritti di un giuvanottu chì cerca à ammestrà a so lingua da pudè capisce la megliu. Soprattuttu da pudè la insignà. Era un ghjocu à l’epica. Mi piacia soprattuttu à scrive circhendu parolle difficiule da capisce. Vulia chì u lettore venissi à dumandà mi u sensu di tale o tale parolle. Eo aspettava sempre cù a risposta in punta di lingua. Era un ghjocu era…

2.- Lighjènduti, mi socu dumandatu parchì quasgi tutti i to puisii èrani scritti in versi quand’è, à tempu d’oghji, mondi pueta prifiriscini u versu libaru… Sarà una vulintà di a to parti di « fà classicu » o sarà chè par tè a rima hè nicissaria à a puisia ?
(En te lisant, je me suis demandé pourquoi presque toutes tes poésies étaient écrites en vers alors qu’aujourd’hui, beaucoup de poètes préfèrent utiliser le vers libre… S’agit-il d’un parti-pris personnel de «classicisme » où penses-tu simplement que la rime soit indispensable à la poésie ?)
Per mè, in corsu ùn si pò parlà di puesia senza parlà d’oralità. I vechji pueta cumpunianu senza scrive le puesie è puesie. Ciò chì aiutava à ritene a puesie era a rima di sicuru. Eo oramai provu à fà cusì. Oghje a moda seria u versu scioltu, si vedenu libri stampati à colpi d’haikù : u puema cortu cortu giappunese. Per mè, a puesia corsa ùn hè cusì. L’haikù hè un scrittu astrattu duve ellu ci vole à riflette, invece mi piace di più à cuntà qualcosa in versu, qualcosa chì possi tuccà à ognunu. Mi si pare chì per chì a lingua corsa sia ricunnisciuta ci vole à avvià si ver di altre forme : certe cunvenenu ma altre innò.

3.- In u so bellu prifaziu, Patrizia Gattaceca dici « u tema principale di issa racolta hè l’amore… » Mi pari, a dilla franca, ancu à mè. Parchì avè sciuvaratu issu tema quand’è mondi pueta u lacani cascà par d’altri sughjeti menu parsunali ?
(Dans sa belle préface, Patrizia Gattaceca dit : « le thème principal de ce recueil est l’amour ». Pour le dire honnêtement, je le pense aussi. Pourquoi avoir choisi cette thématique alors que beaucoup de poètes l’ont abandonnée pour d’autres sujets moins personnels ?)
L’amore hè ciò chì face lea o rumpitura in tutti i duminii. S’ellu ùn ci hè nè piacè nè affettu nunda si face. Stu tema hè universale è per e mo prime puesie ùn vulia tantu circà tema altri. Quandu si soffre in amore, u pueta scrive. Po quandu ellu hè felice ùn scrive più. A tristezza face impennà, pocu a gioia.

4.- Mi faria piacè di sapè quali sò i pueta chi ti piàcini, quiddi chè tu leghji è rileghji cù passioni.
(Je serais ravi de savoir quels sont les poètes qui te plaisent, ceux que tu lis et relis avec passion.)
I mo pueta prefiriti per quelli andati sò Paoli di Tagliu è Marcu Casanova, per quelli d’oghje leghju à Ghjuvan Petru Ristori è Ghjuvan Teramu Rocchi. Leghju dinù in prosa à Ignaziu Colombani, Ghjaseppu Maria Bonavita (u mo preferitu in prosa), Natale Rochiccioli è Matteu Ceccaldi.

5.- Ùn si pò micca scriva puisii senza circà à capì ciò chì hè a puisia… Allora, par tè, mi pò dà a to difinizioni di sta cosa strana ch’ùn si laca chjappà cù i mani ?
(On ne peut écrire de la poésie sans tenter de comprendre ce qu’est la poésie… Alors, pour toi, peux-tu me donner ta définition de cette étrange pratique qui ne se laisse pas appréhender facilement ?)
A puesia hè un saccu di parolle cullucate in versi è rime duve a storia stà in u tempu è tocca à tutti. S’ellu ci vole centu anni per fà un pruverbiu, ci vuleria cinquant’anni per fà una puesia…

6.- Parchì ùn avè micca missu dopu ogni puisia una traduzzioni in lingua francesa ? Mi pari peccatu chè ci hè tanti ghjenti chi pùgnani d’amparà u corsu è sò scuraghjiti quand’ùn ci hè micca una traduzzioni par aiutalli…
(Pourquoi ne pas voir placé en regard de chaque poème, une traduction en langue française ? Je trouve pour ma part dommage car il y a beaucoup de personnes qui tentent d’apprendre la langue corse et qui se découragent lorsqu’une traduction, pour les aider, n’accompagne pas le texte…)
Per mè, mette u francese in traduzzione o adattazione d’un puema corsu hè facilità d’amparera o bisogni cummerciali d’una casa d’edizione chì cunsidereghja un libru cum’è un pruduttu da vende à u massimu. Quandu si pensa à certe suvvenzione date à certi libri duve nant’à ogni pagina sò scritti trè versi è micca di più… Ci hè da ch’è ride… Per capisce u corsu ci vole à leghje è circà à capisce aprendu un dizziunariu o fendu si spiegà a puesia da qualchissia ch’ammaestreghja u corsu puntu è basta. L’amparera vene cù a mutivazione è micca cù a facilità. Perchè allora ùn mette dinù l’inglese, u spagnolu o u chinese chì sò e trè lingue più aduprate nant’à a sta pianetta, u francese hè pocu à cant’à queste custì ! Certe opere sò publicate è editate s’è no parlemu di libri o ancu puru di dischetti ma di u corsu ùn ne anu chè u nome certe volte : u cuntenutu hè in lingua francese… Eppuru sò aiutati da soldi publichi chì favurizeghjanu a lingua corsa ! Certi sò Corsi quand’ella li cunvene… Per mè un libru di puesie corse hè un testimoniu d’un’epica, d’una manera di vede e cose di quellu chì cumpone. Hè una lascita per a nostra terra vechja insucicata da u soldu è u putere di u fora.

Stefanu PERGOLA
4. VIII. 2011

Innamurati ab eternu

Cunnoscu u to nome è po
Rifacciu i to passi è po
Pensu à tè à spessu è po
Tù ùn mi cunnosci mancu nò

Je connais ton nom et puis
Je refais tes pas et puis
Je pense à toi souvent et puis
Toi tu ne me connais même pas

Dissegnu u to visu in là
Mi parlu di tè in là
Ti rivecu sempre in là
Ma tù sì ver di quallà

Je dessine ton visage là
Je me parle de toi là
Je te revois toujours là
Mais toi tu es là-bas

Aghju sunniatu torna un’altra notte
Ch’è n’eramu innamurati ab eternu

J’ai encore rêvé une autre nuit
Que nous étions amants pour l’éternité

M’aghju da palisà prestu
Cun u me core onestu
In attesa di u passu lestu
Aspettu l’amore prestu

Je vais donc me dévoiler
Avec mon cœur innocent
Dans l’espoir d’un pas rapide
J’attends l’amour

O ma quantu spergu in tè
Quandu chì vicinu à mè
Cappierai u core per mè
Ed eiu ci seraghju per tè

J’ai mis tant d’espoirs en toi
Que lorsque près de moi
Tu abandonneras ton cœur
Je serai déjà là rien que pour toi

Aghju sunniatu torna un’altra notte
Ch’è n’eramu innamurati ab eternu

J’ai encore rêvé une autre nuit
Que nous étions amants pour l’éternité

Ma ùn facciu ch’è sunnià
Eiu lu vulerebbi realizà
U sonniu di l’innamurà
in amore quale hè chì sà ?

Mais je ne fais que rêver
Je voudrais tant le réaliser
Le songe des amoureux
En amour tout est possible

Aghju sunniatu torna un’altra notte
Ch’è n’eramu innamurati ab eternu

J’ai encore rêvé une autre nuit
Que nous étions amants pour l’éternité

Aghju sunniatu torna un’altra notte
D’un amore chì mi cantava u so versu.

J’ai encore rêvé une autre nuit
D’un amour qui fredonnait sa chanson.

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , , | Lacà un cummentu

Capitestu 15

2011 di dicembri
Quali hè à ramintassi a pulèmica spàrtusi sissanta anni fà di dicembri in a stampa è in l’upinioni in Francia dopu à unu scàndalu prudùtusi par Natali in Dijon ?
A dumènica 23 dicembri 1951, à trè ori dopumeziornu, cù a mossa di u cleru, impicchètini u Père Noël à l’infarriati davanti à u Domu di Dijon è u brusgètini, accusèndulu da usurpatori ed erèticu.
Era chì u cleru fighjulava stu parsunaghju par cuccu chì si cozza in u nidu di l’altri. È in u casu, era a cuna di u Bambinu chì nasci u 25 dicembri.
In 1952, a rivista ‘Les Temps Modernes’ publichesti un artìculu magnìficu di Claude Lévi-Strauss intitulatu ‘Le Père Noël supplicié’, è ristampatu in Tulusa di ghjinnaghju 2010 da l’edizioni ‘Sables’.
U gran antropòlogu ed etnòlogu francesu feci di l’affari un’anàlisi di primura. Ùn si tratta micca di a mercia amiricana ughjerna. Stu parsunaghju barbibiancu, ammantatu di rossu, à bisaccia chì sbarsa di rigali da i ziteddi, hè una figura antica, antichìssima ancu. È u quatru strettu di stu capitestu ùn hè bastèvuli da stavulà ogni particulari di u pinsamentu di Claude Lévi-Strauss.
A sintenza di a Ghjesgia hè di sfirzà u paganìsimu di u parsunaghju chì pittughjeghja cù u Ridentori. Hè vera chì u Père Noël, puri travistitu da vescu San Niculau, affistatu u 6 dicembri, hè una brusta sempri accesa di u paganìsimu chì risisti puri ammattatu da roba cristianina.
Di modu chì stà u fattu chì stu parsunaghju biancu è rossu (in corsu, ad unu chì li puzza a saluta, li si dici : hè biancu è rossu…) hè l’eredi di u rè di i Saturnali rumani. È in a so òpara ‘Le rameau d’or’, James Frazer ramenta un puntu essenziali, forsa forsa u più arcàicu, hè chì u rè di i Saturnali era anch’eddu l’eredi di un prototipu anticu, chì dopu ad avè parsunificatu u rè Saturnu (in corsu : Turrinu) ed èssasi, duranti un mesi, datu à tutti l’eccessi, era in modu sulennu sacrificatu nant’à l’altari di u Dìu.
Ricurdemu chì i minò riprisèntani à l’abitùdina i morti. Or da scunghjurà a morti, bisogna chì i minò accunsintìssini, postu chì, cridendu à stu ‘Père Noël/San Niculò’, ci aiùtani à creda in a vita.
RINATU COTI

Traduction en langue Française (Marceddu Jureczek) - English translation (Petru Donu Giancarli) – << Cliquez – ici – Clic here >>.

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , | Lacà un cummentu

Capitestu 14

2011 di nuvembri
Nuvembri hè u mesi di i morti, da u prima à u trenta. In Sardegna, màsimu in Gaddura, u chjàmani Sant’Andrìa. Si sà in Corsica ciò chì u cultu di i morti riprisenta. Cultu di i morti accurdatu à quiddu di i santi. Di tutti i Santi (Omnes Sancti) è di tutti i Morti.
Bisogna ramintà a vulintà di i prima papa di dedicà una ghjesgia à tutti i santi inveci di u vechju tempiu paganu da canciddallu sott’à u novu tempiu cristianu. Si tratta di u Panteonu mutatu da Santa Marìa di i Màrtiri da papa Bunifaziu IV in 615, chì criasti a festa di i Santi in 609 da cilibralla ogni 13 maghju. Papa Grigoriu IV, à u IXu sèculu, ni traspurtesti a cilibrazioni u 1a nuvembri.
Eppo, à principiu, c’era dinò a vulintà d’ùn pruibì di cultu qualunqua santu, o pocu cunnisciutu o ignuratu.
À u XIIIu sèculu dighjà, a liturgìa cristiana usava ad assucià in modu strettu a festa di tutti i santi (in talianu : Ognissanti ; in sardu : Donniassantu ; in corsu : I Santi), u prima nuvembri, è a cummimurazioni di tutti i fideli morti, fissata da l’XIu sèculu in quà à u ghjornu dopu di i Santi, u 2 nuvembri. Ma l’ùltima di nuvembri, u 30, hè una data di primura pà a liturgìa catòlica. U santurali, cilibrazioni di i santi, principia pricisamenti ‘ssu ghjornu cù a festa di Sant’Andrìa, discìpulu di San Ghjuvan Battisti è da dopu apòstulu pressu Ghjesù. Hè dinò u principiu di l’Avventu, veni à dì : a vinuta, quidda di Ghjesù, u Missìa. Dunqua apri a strada di u tempurali, tempu litùrgicu.
Ma a Sant’Andrìa era una festa di tutti in Corsica. Di i ziteddi quant’è di i parsoni maiò. Di nuvembri a ghjenti t’aia u so vittu da l’invernu. Si pudìa dà à chì ùn avìa abbastanza, ed era u donu di i vivi da i morti ; o anzi di i vivi da i vivi, i morti fendu tandu da miziani. Ordunqua si capisci a primura d’anurà a mimoria di i morti. In a rilighjoni pagana si prigava i morti. In a rilighjoni cristiana si prega da i morti.
Oramai a festa paisana di Sant’Andrìa hè scaduta. Li veni in pricidenza “halloween” chì li si sustituisci puri ùn avendu assulutamenti nudda à chì fà cù a lingua è a cultura corsa. Sta cilibrazioni antica di a Sant’Andrìa, compiu nuvembri, li tolsi purtroppu u postu una mercia amiricana vanochja. O tinti à no ! Trafalemu in u tetru disacquistu di u pocu chì ci firmava.
RINATU COTI

Traduction en langue Française (Marceddu Jureczek) - English translation (Petru Donu Giancarli) – << Cliquez – ici – Clic here >>.

Publicatu in A l'isbaragliu | Marqué avec , , , , , | Un cummentu